Criza maghiară a fost un conflict politic în Regatul Ungariei în anii 1905 și 1906 între împăratul Francisc Iosif I (regele Ferenc József al Ungariei) și forțele loiale Habsburgilor precum Partidul Liberal pe de o parte și opoziția sub conducerea Partidul Independenței pe de altă parte.

În alegerile parlamentare maghiare din ianuarie 1905, Partidul Liberal și-a pierdut majoritatea pentru prima dată de la Compromisul austro-ungar din 1867, iar Partidul Independenței, în frunte cu Ferenc Kossuth, conducea o coaliție majoritară în Dieta Ungariei. Disputa dintre tron și opoziție privea, înainte de toate, renunțarea la limba germană ca limbă de comandă în Armata Comună. Tensiunile s-au agravat deoarece coaliția câștigătoare a declarat drept țel politic separarea Armatei Comune. La curtea de la Viena predomina convingerea că sfârșitul Armatei Comune însemna și sfârșitul Dublei Monarhii. De aceea, într-o primă instanță, Ministerpräsident-ul liberal István Tisza a rămas în funcție fără majoritate, ceea ce a dus la un grav conflict constituțional.^[1]

În ciuda majorității opoziției independentiste în Dieta Ungariei, în cele din urmă generalul Géza Fejérváry a fost numit de către regele Franz Joseph I în 18 iunie 1905 în fruntea unui guvern tehnocrat. Opoziția a calificat noul guvern drept anticonstituțional, deoarece nu provenea dintr-o majoritate parlamentară. Ca urmare, Fejérváry a guvernat cu ajutorul regelui care a amânat în repetate rânduri sesiunea parlamentară. Pe cale de consecință, opoziția a făcut apel la „rezistență națională” împotriva „guvernului de jandarmi”, iar în multe varmeghii s-a refuzat recrutarea și plata impozitelor.^[2] Ministrul de interne Jósef Kristóffy a reacționat la „rezistența națională” cu dure măsuri polițienești.^[3] Aproximativ o treime dintre reprezentanții aleși ai Partidului Liberal devotat dualismului au trecut în cele din urmă în tabăra coaliției, care a ajuns astfel să aibă la dispoziție o majoritate de peste trei sferturi.^[1]

Fejérváry și-a oferit imediat demisia, care a fost refuzată de rege. Concomitent, din cauza cererilor salariale nesatisfăcute, dar și ca efect al revoluției ruse din 1905, s-a ajuns la greve în industrie și în agricultură pe tot cuprinsul țării.^[1]

Kristóffy, adevăratul cap al guvernului,^[4] a început în consecință negocieri cu social-democrații și cu liberalii de stânga, cărora le-a pus în vedere reforme în domeniul socio-politic și în cel al dreptului de vot.^[2] Însă plănuitul sufragiu universal primejduia poziția de putere a elitei naționale aristocratice maghiare.^[5] La nivel intern, a apărut un climat politic exploziv: în Ministerul Imperial și Regal de Război din Viena, Generalul Beck a dezvoltat planuri (numite în germană Fall U — Cazul U, unde „U” semnifica Ungaria) de a înăbuși cu forța o posibilă revoltă în Ungaria.^[2][6] În 19 februarie 1906, Francisc Iosif și Fejérváry au permis ocuparea militară a clădirii parlamentului de către Honvezi. Opinia populației și a corpului funcționăresc s-a îndreptat însă treptat împotriva opoziției și părțile s-au unit în jurul ideii de a-l avea pe Sándor Wekerle drept nou premier, căruia Fejérváry i-a predat mandatul în 8 aprilie 1906.^[2] La sfârșitul aceleiași luni, Wekerle a organizat noi alegeri parlamentare.

 Acest articol despre Ungaria este un ciot. Puteți ajuta Wikipedia prin completarea sa!

Acest articol despre un subiect istoric este deocamdată un ciot. Puteți ajuta Wikipedia prin completarea sa.